Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este ilustrativ pentru evoluţia unui personaj într-un roman subiectiv.Ştefan Gheorghidiu este protagonist şi, totodată, narator. Romanul va urmări efectele a două experienţe fundamentale trăite de Ştefan Gheorghidiu – iubirea şi războiul, analizate numai din perspectiva personajului-narator
Trăsătura distinctivă a lui Ştefan Gheorghidiu este orgoliul care se manifestă şi în viaţa publică, şi în viaţa privată.Un exemplu în acest sens este în primul capitol, La Piatra Craiului, în munte. Ofiţerii aflaţi la popotă discută, pornind de la un articol de ziar, pe tema libertăţii în iubire. Mărturisirea lui Ştefan Gheorghidiu conturează cele două dimensiuni ale orgoliului şi opiniile exprimate de ofiţeri sunt copilăreşti şi primare, pentru că ei nu ştiu nimic din psihologia dragostei. Atitudinea faţă de colegi este voit studiată:era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ. Chiar dacă ea este menită să mascheze drama pe care el o trăieşte – bănuiala că soţia îl înşală – atitudinea sa este puternic legată de orgoliul profesional (este filozof): Folosiţi un material nediferenţiat … dublat de cunoaşterea adevărului unic: …iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi să dezbateţi toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi. Ştefan Gheorghidiu trăieşte, de fapt, drama intelectualului intolerant, împărţit între viaţa adevărată, cu bune şi rele, şi idealurile umanităţii promovate de filozofie. Chiar atunci când recunoaşte că are un comportament inadecvat, izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, nu o face din perspectiva unei greşeli de comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental într-un mediu inadecvat lui: m-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie.
Şi când trăieşte dezamăgirea de a nu fi iubit aşa cum vrea el, o face tot din orgoliu. Monologul în faţa lui Oprişan este patetic şi, ca să nu pară o confesiune, Gheorghidiu îşi descrie sentimentele sub semnul ştiinţei: Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Introducerea voinţei ca factor determinant în ecuaţia iubirii exclude libertatea şi plasează inefabilul afectiv în plan secund.
Sentimentele lui Ştefan Gheorghidiu stau sub semnul mondenităţii orgolioase; lui îi plac ,,oacheşele”. Ela este blondă, dar câştigă prin insistenţă. Orgoliul este o stare puternic afirmată şi intens trăită: orgoiul a constituit baza viitoarei mele iubiri … începusem, totuşi, să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindca eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Din orgoliul identităţii masculine se naşte un sentiment afectuos, însă condiţionat de starea de superioritate: femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care i-o dădeam eu, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate.
Ştefan Gheorghidiu se lasă iubit, fiindcă acest fapt intră favorabil în paradigma fiinţei lui: să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele. Sentimentul înţeles numai din perspectiva masculină face dovada incapacităţii personajului de a-i înţelege pe cei din jur şi, în mod concret, pe Ela; această situaţie este marcată stilistic prin superlativul atât de, folosit în definirea iubirii. Procedeul este elocvent şi în portretul Elei: atâta tinereţe, atâta frângere, atâta nesocotinţă, şi atâta generozitate. Elogiul obţinut prin repetiţie şi enumerare este sărac, din punct de vedere al semnificaţiei. Dacă pe el însuşi, personajul se analizează până în cele mai mici amănunte, pe ceilalţi îi expediază într-o sumă de prejudecăţi comportamentale. Aşa se întâmplă şi cu Ela – este frumoasă, generoasă, dar superficială: Aşa o doream, răzvrătind fermecător, lacomă, pachetele de la băcănie şi, în acelaşi timp, privind cu sfială pachetul de cărţi, pe care ea nu le citea, dar ştia cel puţin că preţuiau mult. Comportamentul feminin, standardizat de Ştefan Gheorghidiu, propune imaginea unei fiinţe slabe, neajutorate, ascultătoare şi în permanentă admiraţie faţă de bărbat. Implicarea Elei în problemele referitoare la moştenire trezeşte neîncrederea în sufletul lui Ştefan Gheorghidiu – o neîncredere legată de ameninţarea unicităţii personale: Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată.
Gelozia nu este motivată în actele Elei, dar devine paroxistică în imaginaţia lui Ştefan Gheorghidiu. Punctul de pornire este prejudecarea socială, pe care o dispreţuieşte: Auzisem de scandaluri, la care se adaugă o formaţie interioară misogină: Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Suferinţa este alimentată şi de plăcerea disimulării. Comportamentul Elei, chiar dacă pare cam exagerat, trezeşte în erou gelozia mascată prin veselie excesivă, dar şi patetismul dezamăgirii: descoperirea unui cap străin şi vulgar. În registrul trădării, gesturile îi aparţin punctual lui Ştefan. Trădarea Elei este, de fapt, o sumă de informaţii interpretate din perspectivă proprie.Despărţire-împăcare-despărţire: acestea sunt etapele căsniciei. Dacă împăcarea este generată de redimensionarea orgoliului, de exerciţiul disimulării şi al interiorizării sentimentului (deşi orice rochie ca a ei îl emoţionează, se face că nu recunoaşte rochia albastră), despărţirea finală înseamnă anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi înlocuit prin iubire.
Prin urmare, romanul modern e legat de apariţia conştiinţei şi de apariţia unui nou tip de personaj: intelectualul lucid, însetat de absolut, care-şi problematizează existenţa şi intră în conflict cu sine şi cu lumea înconjurătoare. Ştefan Gheorghidiu face parte din galeria camilpetresciană a personajelor însetate de absolut. Problema gravă care duce la eşecul social este că aceste personaje vor să transfere absolutul în viaţa de zi cu zi. Fiindcă transferul este imposibil, ele vor intra în conflict cu toată lumea. Conflictul va fi trăit dramatic la nivelul conştiinţei.